baner_web
 
buton
 

ISTORIC AL ICOANELOR PE STICLĂ  
 Ioan BORLEAN *

În  ansamblul artei populare româneşti, pictura ţărănească pe sticlă reprezintă cea mai înaltă formă estetică de materializare a unor substraturi ancestrale de exprimare spirituală a frumosului din lumea reală şi din cea închipuită.  
Ea s-a iscat condiţionată de apariţia manufacturilor primitive de fabricare a sticlei şi s-a dezvoltat pe o arie relativ restrânsă din hotarele actuale ale României şi anume în minunata Transilvanie.          
Sec. al XVIII-lea marchează începuturile, iar în sec. al XIX-lea îşi atinge apogeul calitativ, pentru ca în primele decenii ale sec.XX, o dată cu transformarea radicală a vieţii şi mentalităţii ţăranului român, să fie îndepărtată din natura majoră pe care a deţinut-o, bucurându-se de o altă căutare şi preţuire de astă dată din partea esteticienilor şi conservatorilor de artă veche.
Culorile utilizate în mod măiestrit, vibrate, calde, sincere, constituie adevărate opere moderne ca mod de realizare


putând fi asemănate cu cele ale lui Mattise, Picasso şi Roald. Desenul se limitează la liniile esenţiale care conservă principalele şi indispensabilele trăsături ale subiectului propus, simplificând formele la maxim. Utilizarea foiţei de aur în icoane duce la o lumină ireală de deplină seninătate spirituală amintind de creaţiile meşterilor bizantini.
Compoziţia imaginilor din icoane este simplă, privirea fiind captată în centrul imaginii, un bun echilibru al formelor şi suprafeţelor colorate, elementele ce  compun imaginea icoanei ocupând un loc mai mic sau mai mare în economia imaginii conform importanţei ierarhice sau semnificaţiei lor simbolice.
Prin forţa autenticităţii, umanismul formelor şi farmecului decorativ, coloritul strălucitor şi tradiţia acestui gen de artă legat de viaţa poporului, icoanele pe sticlă merită toată admiraţia noastră.
*Catalogul expoziţiei permanente-Vadu Izei, Bibliografie: Iuloana şi Dumitru DANCU, "Pictura ţărănească pe sticlă", Bucureşti, 1975.

ap_luca_despreicoane
 

DESPRE ICOANE ŞI SFINŢI 
Costion NICOLESCU *

Prima icoană, după învăţătura bisericii, însuşi Fiul, Faţa lui « Dumnezeu » ivită mai înainte de veci în sânul Sfintei Treimi. Ea se întipăreşte la facere în inima omului şi nimic nu o poate şterge din acel loc. Acesta este chipul după care a fost făcut Adam. Iar asemănarea, în care omul trebuie să crească, înseamnă înmulţirea strălucirii ei. « La începutul veremilor, cuvântul s-a pogorât în Adam ». Sfântul apostol şi evanghelist Luca, doctor şi pictor, a zugrăvit cel dintâi, insuflat de Duhul Sfânt, Icoana Maicii Domnului. La facerea icoanei. Iconarul care se apuca de facerea unei icoane, e dator să se roage întâi mult la sfântul pe care vrea să-l zugrăvească cerându-i ajutorul, insuflare şi binecuvântare. Mai ales pentru ca să picteze chipul feţei e neapărată trebuinţa de ajutorul sfântului şi de insuflarea Duhului. Fără rugăciune şi evlavie iese doar un portret. Savu Moga, înainte de a începe lucrarea la o icoană, făcea rugăciuni şi ţinea post două zile. Cei cărora le era destinată icoana era bine să se roage şi ei împreună cu iconarul şi să postească în timpul facerii ei. Nu se zugrăvesc icoane în zile de sărbătoare. Preotul stropeşte icoana cu apă sfinţită şi acesta e cu adevărat momentul sfinţirii, o cădeşte, i se închină, apoi o sărută. Zamislirea.Ca să aibă un copil, ţăranca se sfătuieşte cu lumea, cu mama, cu soacra şi este îndemnată să aibă credinţă în Dumnezeu şi o învaţă cum să se roage la icoana Maicii Domnului. Patruzeci de zile stă o icoană la capul copilului, iar în cămaşă leagă cărbune, pită şi usturoi. După Scăldăciunea-botez se închină copilul la icoană, iar la patruzeci de zile se înbisericesc prin închinarea în biserică la icoane. La nuntă.

Când mireasa e dusă la casa ei cea nouă, înaintea tuturor este purtată  o icoană, de obicei a Maicii Domnului, ca încredinţare că însuşi Hristos şi Maica Domnului sunt de faţă la nuntă, precum în Caana Galileii. Cei care se cunună îşi aleg icoana unui sfânt, protector al familiei. La peţit, tatăl fetei începe enumerarea zestrei cu o icoană a Maicii Domnului; la nevoie poate fi orice sfânt. Se dăruia la nuntă icoana « Maicii Domnului cu pruncul » ori « Naşterea lui Isus » ca semn de rodnicie în viitoarea căsnicie. La moarte. Înaintaşii adormeau somnul de veci cu o icoană sau o cruce pe piept, pentru a arăta că creştinul îşi dă duhul în Hristos, întru care crede şi Căruia I se încredinţează la moarte, iar crucea lui sau sfântul zugrăvit pe icoană e scut şi armă împotriva îngerilor răi (care caută să ia sufletele morţilor) şi totodată mijlocitor înaintea lui Dumnezeu. Când doi vecini doresc să se împace îşi dăruiesc unul altuia câte o iconiţă. Pentru izbăvirea de primejdii (război, boli, secet, molime, foamete,…) se cerea ajutor la icoane. Fiecare icoană de sfânt poartă simbolul puterii sale:  Sfântul Stelian păzeşte copiii mici, lăsaţi singuri de părinţii duşi la munca câmpului ori la alte treburi, Sfinţii Cosma şi Damian erau doctorii cei fără de arginţi ai pruncilor. Sfântul Tripon este patronul grădinarilor, alungă lăcustele şi şoarecii. Sfântul Petru este patronul brutarilor, Sfântul Eustatiu este patronul vânătorilor, Sfântul Nicolae este patron la pescari şi fetele fără zestre, Sfântul Iov este patron al crescătorilor de albine. Sfinţii anotimpurilor: Sfântul Gheorghe proteguieşte primăvara, Maica Domnului are grijă de vara cea bogată şi roditoare, Sfântul Dumitru e patronul toamnei, Sfântul Nicolae vesteşte venirea iernii.                                      
* Costion NICOLESCU, Catalogul - Expoziţia iconarilor din România de la Muzeul Ţăranului Român - 2003

inger_despreicoane
 

ARTA ICOANEI, O CULME A ARTEI   
Horea BERNEA*

Cine a spus, acum multe secole, că "pictura este sora mică a misticii" se gândea la pictorul-iconar; deci, prin pictură se face mistică. Este o cale mai neobişnuită - e sora mică. Nu este mama, care este rugăciunea. Este o subordonare. În orice caz, pentru orice pictor şi pentru orice om de artă, oricum ar privi-o, icoana rămâne un moment de vârf în artă, o culme a artei.
Eu ştiu acum precis că succesul este sigur şi dacă aş avea o clasă de pictură, asta i-aş învăţa. Până să înveţe altceva, ar trebui să înveţe de ce pictăm. De ce se ocupă omul cu arta.
Tot ce este în Biserică trebuie să fie reflex al învăţăturii evanghelice. Ori, acum au rămas cuvintele şi tot ce este

expresie a acestei învăţături, în Biserică, este bruiat, falsificat. Mergeţi la Chartres. Acolo vezi foarte bine cum a evoluat Occidentul. Acolo, la subsolul al II-lea, s-a descoperit prima biserică de la Chartres, care este exact cum e "Sfântul Anton" de la Hanul lui Manuc din Bucureşti. Deci, la acea dată, eram la fel, după care ei au mers în altă direcţie. Este evident: cu cât mergi mai în profunzime în artă, în orice fenomen catolic descoperi creştinii de la început, care erau toţi la fel. Depărtându-se însă, ei au pierdut. Dar ei - după o tristă experienţă - au în jurul Chartres-ului numai magazine cu icoane bizantine.
De aceea, spun că ne poate salva cultura, ne pot salva cei ce cunosc. Doar că cei ce cunosc vorbesc, iar cei ce nu cunosc conduc şi sunt siguri că au dreptate.
*Articol de presă-fragment, acordat de Horea Bernea director al  Muzeului Ţăranului Român -Bucureşti, 1997

bunavestire_despreicoane

ARTA SACRĂ A ICOANELOR 
Ioan BORLEAN *

Arta sacră a icoanelor nu a fost inventată de artişti. Ea este o instituție venită de la Sfinții Părinți, din tradiția bisericii (al VII-lea Sinod).                          
Reprezentarea Domnului pe icoane în înfățișarea Sa omenească slujește pentru convingerea ereticilor care pretind ca El nu a devenit Om decât în inchipuire să nu în realitate. Frescele, icoanele, obiectele de cult care trăiesc întru aceeași tainică viață sunt integrate misterului liturgic; niciodată o icoană nu poate fi înțeleasă în afara acestei integrări.
Icoana este sfințită prin numele lui Dumnezeu și prin cel al prietenilor Lui, pentru aceasta ea primește harul Domnului Dumnezeu. Acolo unde este numele Lui Dumnezeu este și unul din locurile prezenței Sale. Icoana este numele zugrăvit, Hristos este chipul-Dumnezeu Cel nevăzut, astfel spus umanitatea Lui Hristos este icoana nevăzutei Sale dumnezeiri, ea este “ văzutul Nevăzutului”. Icoana Lui Iisus apare ca imaginea simultană a Lui Dumnezeu și a omului, icoana Lui Hristos în integralitatea Lui, a Dumnezeului Om.
Fiul Hristos integral este “strălucire”, ”chip”, ”pecete”,


singura icoană a Lui Dumnezeu. Icoana sfinților nu mai pune problema hristologică a celor două naturi, ci pe cea a celor două trupuri, pământesc și ceresc. Corpul pământesc, îndumnezeit deja, este anticipat celui ceresc, icoana sugerând adevăratul chip pentru veșnicie pe care Dumnezeu îl contemplă, în această asemănare cu cerescul se afla prezența ipostatică a unui sfânt. Nu icoana este frumoasă, ci adevărul care coboara în ea și se înveșmântează cu farmecele ei.
Prin imperfecțiunea sa empirică, icoana sugerează desăvârșirea în filigran, amintește omului că el este chipul Lui Dumnezeu, înger și-n trup și ființă cerească prin reacția sa originară. Pe drept cuvânt, icoanele sfințesc ochii celor care văd și îi înalță mintea la cunoașterea mistică a Lui Dumnezeu. Lumina taborică face din icoană argumentul iconografic al existenței Lui Dumnezeu. Niciodată omul nu a putut inventa icoana. Dacă omul aspiră la Frumusețe, e pentru că se scaldă deja în lumina ei, dacă omul se gândește la Dumnezeu, înseamnă că se gândește deja înăuntrul gândirii divine, că Dumnezeu se găsește deja în el.     
*Catalogul expoziției permanente-Vadu Izei ; Bibliografie - Paul EVDOCHIMOV, « Arta   icoanei », București, 1993

duhulsfint_despreicoane
 
colorlinie
 
panorama_web