MARAMUREŞ  – CENTRUL  LUMII
Kosei MIYA*
Pentru mine, regiunea Maramureşului, în Carpaţi, este centrul Lumii. Întâmplarea m-a adus aici acum mai bine de treizeci de ani, şi nu mă opresc să o vizitez. Aici bate inima României, iar locuitorii săi sunt mândri de asta. Toţi românii, fără excepţie, recomandă călătorilor să se ducă în Maramureş. Întâlnim aici oameni adevăraţi şi călduroşi. Fără a agresa natura, ci armonizându-se cu ea, ei trăiesc cu Dumnezeu, se roagă pământului şi respectă soarele. Şi, ceea ce este uimitor, este că, practic, ei trăiesc în autarhie. Locuitorii Maramureşului spun: ”Maramureşul este cea mai frumoasă regiune din România, iar noi suntem calzi ca pâinea caldă », ceea ce vrea să spună că au o inimă mare cât pâinea. Aceşti oameni mândri care îşi au rădăcinile în Dumnezeu şi în natură, au o profundă spiritualitate. Ei cresc animale, cultivă pământul şi adoră bradul ca şi Dumnezeu. Crezând că Dumnezeu se găseşte în forma simetrică a bradului, din acest copac ei fac sicrie, leagăne, case, mobile, ustensile de bucătărie şi biserici care au forma bradului. Odinioară, Maramureşul era o regiune îndepărtată a Europei. Ea a rămas aşa, protejată de modernism de munţii care îl înconjoară. De aceea folclorul şi-a păstrat puritatea şi s-a transmis de la un secol la altul, din generaţie în generaţie. Anumiţi săteni zic: ”Chiar dacă ţara dispare, satul nostru nu va dispărea. În schimb, dacă satul nostru dispare, e sfârşitul

lumii». Înrădăcinaţi în pământul lor, locuitorii îşi au estetica şi filozofia lor proprie; un crescător de animale sau un ţăran poate spune: "Acest poem e simplu, are o profunzime". Pentru ei, importantă este viaţa cotidiană, mai mult decât munca, şi viaţa mai importantă decât cotidianul. Printre aceşti săteni români de origine latină, există deci mulţi optimişti care vor să se bucure de viaţă. Le place să se ajute şi se ceartă puţin. Deşi provinciali, ei sunt deschişi spre lume. Altfel spus, ei sunt mândri că sunt din Maramureş, din România şi din Europa, şi mai ales de a fi oameni adevăraţi. Prin intermediul fotografiilor mele, doresc să se descopere expresiile sănătoase şi feţele tandre ale unor oameni rari, profund înrădăcinaţi în tradiţiile lor, care se manifestă printr-o încredere mutuală şi prin primirea călduroasă a străinilor. Sensibil în inima lor şi în atitudinea lor, eu caut adevărata frumuseţe şi mulţumită tradiţiilor lor, eu îmi continui gândurile asupra viitorului pământului. Maramureşul deţine valori importante, astăzi uitate de contemporanii noştri şi ne pune în gardă contra Civilizaţiei care ameninţă oamenii. Sunt convins că modul de viaţă al acestei regiuni a României şi sufletul locuitorilor săi păstrează o mare semnificaţie la porţile secolului XXI.
*Kosei MIYA, "La Roumanie des quatre saisons ", Paris, 1997 -Cuvinte de spirit ale unui Japonez. 

ROMÂNIA TRADIŢIONALĂ - UMANISM  AL TERITORIULUI 
Denise BAZDEVANT*
În universul ancestral al satelor ar trebui să putem pătrunde pentru a înţelege arta populară a României: în acele cătune ciobăneşti ascunse în munţi de-a lungul văilor, printre buştenii ascunşi în păduri, în acele orăşele de pescari de pe pământurile Dobrogei, gata să se confunde cu ea, în acele aşezări de la câmpie adunate şi ele în spatele cortinei de copaci, construite din argilă şi piatră, lut sau lemn, acoperite cu paie sau ştiuleţi, cu ţiglă sau stuf, construite de ţăran cu ceea ce i-a dat natura şi în acord cu ea.
Se regăseşte aici casa ţărănească joasă, cu un parter ridicat şi cu o verandă acoperită cu şindrilă susţinută de coloane elegante, învăluite de un contrast al umbrelor şi luminilor plin de farmec. Ea domină în mijlocul peticului său de pământ între coteţe şi hambar, cu o presă ici, un plug dincolo, o căruţă, un ham... tot ceea ce este necesar pentru a le asigura animalelor hrana, familiei porumbul şi lemnele pentru iarnă, femeii cânepa şi lâna pe care o va ţese, bărbatului uneltele cu care lucrează. Nu este un adăpost, ci un cadru de viaţă construit pentru cel care-l locuieşte.
Înţelegem ce se întâmplă în mijlocul acestui cămin din care a ţâşnit geniul rasei sale, care, pentru a mobila (pentru a popula s-ar putea spune) modesta lor celulă,  de-a lungul interminabilelor şi întunecatelor ierni, bărbatul şi femeia, în acelaşi elan, jucându-se cu toată bogăţia culorilor materiei pe care pământul le-o dădea, şi-au dat frâu liber mâinilor şi imaginaţiei.
Peste tot, se poate vedea, cadrul este redus la esenţial, la o odaie centrală unde familia se reuneşte în jurul vetrei pentru a mânca şi a dormi şi alte două camere mici. Într-una este păstrată zestrea femeii, obiectele de lenjerie şi broderiile, războiul de ţesut, lucrurile sale personale. Cealaltă este rezervată veselei şi obiectelor de menaj. Dar, acest interior aspru -chiar frustrant- se animă de-a lungul anilor cu tot luxul cergilor ţesute, aruncate pe lăzi, etalate pe bănci, atârnate pe pereţi, lenjerie brodată, prosoape multicolore, perne îngrămădite, stivuite până la tavan pe paturi tari de scânduri, farfurii pictate, lucioase, agăţate pe pereţii interiori, oluri, vase de lut. Orice obiect, oricât de umil ar fi, devine obiect care îţi face plăcere să-l priveşti.
În căsuţa sa de ţăran român, neştiutor şi multă vreme mizerabil, el a ştiut astfel să-şi ridice un decor de prinţ. Şi harul său excepţional, instinctul său de varietate, inventivitatea sa întotdeauna vie au atins uneori o astfel de perfecţiune încât a trecut de limitele satului său.
Ceramica gravată de Maramureş, ceramica neagră de Suceava, broderiile din Banat, covoarele de Oltenia unde, în cadrul precis al unei borduri în general luminoasă sunt aruncate, pe fondul unui câmp bordo sau verde deschis, frunze sau flori puternic stilizate, lungi covoare din Moldova acoperite cu romburi, şi nu am putea şti să cităm aici toate creaţiile de care poate fi mândră arta populară românească. Prin compunerea lor, dar mai ales prin culorile lor extrase în cea mai mare parte din plante sau din scoarţa copacilor care permiteau obţinerea unor nuanţe de o rară frumuseţe, prin utilizarea unor tonuri luminoase care ating în acelaşi timp vigoarea şi rafinamentul.

Tot în mediul ţărănesc trebuie să pătrundem pentru a deveni cu adevărat conştienţi de ceea ce Henri Laugier, unul din promotorii UNESCO numea valoarea universală a artei populare româneşti. Descoperim aici, în mod deosebit, că ţăranul din Carpaţi a ridicat arhitectura în lemn la un grad de originalitate şi de eleganţă care îi permite să rivalizeze cu cele mai celebre realizări ale Europei centrale şi ale Scandinaviei.
În mod cert, abundenţa pădurilor a pus la dispoziţia sa un material admirabil. Dar el a demonstrat într-un fel strălucitor că îi înţelegea întreaga sa valoare. El nu s-a mulţumit să-şi îmbogăţească  locuinţa tăind cu cuţitul în grinzile plafonului, canaturile şi partea de sus a uşilor casei sau intrarea în pivniţă, desene geometrice ale căror origini duc atât de departe în trecut încât parcă vedem primul sistem de semne pe care omul le-a creat. De asemenea, el a însemnat cu măreţie satul sau tot datorită pădurii: deschizându-şi grădina înspre stradă printr-un adevărat arc de triumf -o poartă imensă sculptată bogat şi apărată de un acoperiş sub care se adăposteşte duminica toată familia îmbrăcată de sărbătoare -el şi-a transformat într-adevăr în cale regală umilele drumuri de pământ.
În sfârşit, punând pe acoperişul minusculelor sale biserici o înălţime îmbrăcată în şindrile şi care e înălţată pe unul sau chiar două etaje porneşte ca o săgeată spre cer şi domină locuinţele din împrejurimi, el a imprimat modestului aşezământ tot elanul unei credinţe încrezătoare.
Biserica de lemn pe care am găsit-o altă dată pe tot teritoriul Gorjului, patria lui Brâncuşi, în Banat, în Biker, apare astăzi, mai ales în nordul Carpaţilor, în Moldova şi Bucovina. Dar minunatele biserici din Maramureş, dintre care unele, mai ales cea din Ieud, Cuhea şi Călineşti, din Şurdeşti şi Plopiş vin din secolul al XIV-lea-ne gândim-sunt poate, în prospeţimea şi gravitatea lor, mărturiile cele mai emoţionante pe care un călător poate să le sesizeze în România ancestrală, de la acest popor care, găsindu-şi locul în sânul naturii, în strânsă legătura cu ea, îşi înscrie viaţa într-un cadru creştin.
Bibliografie-Denise Bazdevant- « România tradiţională »

ROMÂNIA
Bernard HOULIAT*
Senzuală şi vesel umană, România este frumoasă în complexitatea sa. De la Carpaţi la Delta Dunării, geografia sa tumultuoasă adăposteşte medii naturale de o mare diversitate. La răspântiile curenţilor care au şlefuit istoria Europei orientale, poporul român a ştiut să-şi păstreze identitatea. Bogăţia extraordinară a arhitecturii religioase reflectă credinţa profundă a românilor, singurii latini de religie ortodoxă. Este timpul să purcedem la descoperirea acestei ţări încă necunoscută.
* Bernard HOULIAT, Ghidul  turistic al României, « Guides Bleus  Evasion », Paris, 2004.